Caciula fermecata (sau cum obtii acordul)

Era o zi calduroasa de iunie, sfarsit de iunie, la munte.
Razvan a avut tot felul de mici “crize” de personalitate, ca urmare a faptului ca am schimbat locul, programul lui obisnuit a fost usor modificat…al nostru la fel…
Dupa o excursie cu masina, a transpirat la cap si i s-a udat parul. I-am pus cu greu o caciula de bumbac, subtire si lucrurile pareau sa fie in ordine.
Jucandu-ne, i-am sugerat sa vorbeasca (la telefonul de jucarie) cu tataie…si a inceput furtuna! (el, cand vorbeste la telefon, nu suporta nimic pe cap). A inceput sa traga de caciula si in zadar i-am tot spus ca raceste, am fost nevoita sa il ajut sa o dea jos…dar a aruncat-o cat colo!
Fierbeam, mi-era foarte teama sa nu raceasca, se facuse seara si vantul adia.
Dupa ce m-am linistit putin, am inceput sa-i vorbesc. Personificarea m-a ajutat foarte mult si se pare ca la varsta asta functioneaza.
I-am povestit despre cat de necajita este caciula ca sta pe jos, cat de tare a durut-o cand el a aruncat-o si ca-i este frig acolo, pe ciment. I-am mai spus ca plange si vrea la el pe cap.
S-a dus, a ridicat-o si a mangaiat-o. S-a plimbat minute in sir cu ea in brate prin curte, incercand din cand in cand sa o puna pe cap, insa fara succes, caciula cadea pe ciment:”auuuu, ce ma doareeee, vreau la Razvan pe cap!!” (zicea caciula ).
L-am rugat sa ma lase sa-l ajut, insa nu a vrut initial. L-am mai lasat sa-si mangaie caciula si l-am tot intrebat daca ma lasa sa-l ajut sa punem caciula pe cap, sa nu mai planga…si surpriza, a venit cu caciula la mine si m-a lasat sa i-o pun!!!
A spus apoi la toata lumea ca a plans caciula, voia si ea la “Vavan”